MOARA CU NOROC de Ioan Slavici
I
— Omul sa fie multumit cu saracia sa, caci, daca e vorba, nu bogatia, ci linistea colibei tale te face fericit. Dar voi sa faceti dupa cum va trage inima, si Dumnezeu sa va ajute si sa va acopere cu aripa bunatatii sale. Eu sunt acum batrana, si fiindca am avut si am atat de multe bucurii in viata, nu inteleg nemultumirile celor tineri si ma tem ca nu cumva, cautand acum la batranete un noroc nou, sa pierd pe acela de care am avut parte pana in ziua de astazi si sa dau la sfarsitul vietii mele de amaraciunea pe care nu o cunosc decat din frica. Voi stiti, voi faceti; de mine sa nu ascultati. Mi-e greu sa-mi parasesc coliba in care mi-am petrecut viata si mi-am crescut copiii si ma cuprinde un fel de spaima cand ma gandesc sa raman singura intr-insa: de aceea, poate ca mai ales de aceea, Ana imi parea prea tanara, prea asezata, oarecum prea blanda la fire, si-mi vine sa rad cand mi-o inchipuiesc carciumarita.
— Vorba scurta, raspunse Ghita, sa ramanem aici, sa carpesc si mai departe cizmele oamenilor, care umbla toata saptamana in opinci ori desculti, iara daca duminica e noroi, isi duc cizmele in mana pana la biserica, si sa ne punem pe prispa casei la soare, privind eu la Ana, Ana la mine, amandoi la copilas, iara d-ta la tustrei. Iaca linistea colibei.
— Nu zic, grai soacra asezata. Eu zic numai ce zic eu, va spun numai asa, gandurile mele, iara voi faceti dupa gandul vostru, si stiti prea bine ca, daca voi va duceti la moara, nici vorba nu poate fi ca eu sa raman aici ori sa ma duc in alta parte: daca va hotarati sa mergeti, ma duc si eu cu voi si ma duc cu toata inima, cu tot sufletul, cu toata dragostea mamei care incearca norocul copilului iesit in lume. Dar nu cereti ca eu sa hotarasc pentru voi.
— Atunci sa nu mai pierdem vorba degeaba: ma duc sa vorbesc cu arandasul, si de la Sf. Gheorghe carciuma de la Moara cu noroc e a noastra.
— In ceas bun sa fie zis, grai batrana, si gand bun sa ne dea Dumnezeu in tot ceasul!
II
De la Ineu drumul de tara o ia printre paduri si peste tarini lasand la dreapta si la stanga satele asezate prin colturile vailor. Timp de un ceas si jumatate drumul e bun; vine apoi un pripor, pe care il urci, si dupa ce ai coborat iar in vale, trebuie sa faci popas, sa adapi calul ori vita din jug si sa le mai lasi timp de rasuflare, fiindca drumul a fost cam greu, iara mai departe locurile sunt rele.
Aici in vale e Moara cu noroc. Ori din care parte ar veni, drumetul se bucura cand o zareste din culmea dealului plesuv, caci, venind dinspre locurile rele, ea il vesteste ca a scapat norocos, iara mergand spre ele, la moara poate sa gaseasca ori sa astepte alti drumeti, ca sa nu plece singur mai departe.
Si fiindca aici se opresc toti drumetii, incetul cu incetul s-a facut batatura inaintea morii, si oarecum pe nesimtite moara a incetat a mai macina si s-a prefacut in carciuma si loc de adapost pentru tot drumetul obosit si mai ales pentru acela pe care noaptea-l apuca pe drum. In cele din urma, arandasul a zidit carciuma la un loc mai potrivit, departe de cateva sute de pasi de la raulet, iara moara a ramas parasita, cu lopetile rupte si cu acoperamantul ciuruit de vremurile ce trecusera peste dansul.
Cinci cruci stau inaintea morii, doua de piatra si trei altele cioplite din lemn de stejar, impodobite cu tircalamul si vopsite cu icoane sfinte; toate aceste sunt semne care-l vestesc pe drumet ca aci locul e binecuvantat, deoarece acolo unde vezi o cruce de aceste a aflat un om o bucurie ori a scapat altul de o primejdie. Dar binecuvantat era locul acesta mai ales de cand venisera carciumarul cel nou cu nevasta lui tanara si cu soacra-sa cea batrana, caci ei nu primeau pe drumet ca pe un strain venit din lume, ci ca pe un prieten asteptat de multa vreme la casa lor. Abia trecusera dar cateva luni dupa Sf. Gheorghe, si drumetii mai umblati nu mai ziceau ca o sa faca popas la Moara cu noroc, ci ca se vor opri la Ghita, si toata lumea stia cine e Ghita si unde e Ghita, iar acolo, in vale, intre pripor si locurile cele rele, nu mai era Moara cu noroc, ci carciuma lui Ghita.
Iara pentru Ghita carciuma era cu noroc. Patru zile pe saptamana, de marti seara pana sambata, era mereu plina, si toti se opreau la carciuma lui Ghita, si toti luau cate ceva, si toti plateau cinstit.
Sambata de cu seara locul se deserta, si Ghita, ajungand sa mai rasufle, se punea cu Ana si cu batrana sa numere banii, si atunci el privea la Ana, Ana privea la el, amandoi priveau la cei doi copilasi, caci doi erau acum, iara batrana privea la catesipatru si se simtea intretinuta, caci avea un ginere harnic, o fata norocoasa, doi nepoti sprinteni, iara sporul era dat de la Dumnezeu, dintr-un castig facut cu bine.
Duminica dimineata Ghita punea calul la teleaga si batrana se ducea la biserica, fiindca batranul, fie iertat, fusese cojocar si cantaret de strana, si asa, mergand la biserica, ea se ducea parca sa-l vada pe el.
Cand batrana pleca la biserica, toate trebuiau sa fie puse bine la cale, caci altfel ea odata cu capul nu ar fi plecat. Inca sambata dupaamiazazi sluga trebuia sa raneasca grajdul, curtea si locul de dinaintea carciumii, in vreme ce batrana si Ana gateau carciuma pentru ziua de duminica. Duminica in zori batrana primenea copiii, se gatea de sarbatoare, mai dadea o raita prin imprejur, ca sa vada daca in adevar toate sunt bine, apoi se urca in teleaga.
Ana si Ghita ii sarutau mana, ea mai saruta o data copilasii, apoi zicea: "Gand bun sa ne dea Dumnezeu!", isi facea cruce si dadea semn de plecare.
Dar ea pleca totdeauna cu inima grea, caci trebuia sa plece singura si sa-i lase pe dansii singuri la pustietatea aceea de carciuma.
Daca aruncai privirea imprejur, la dreapta si la stanga, vedeai drumul de tara serpuind spre culme, iara la vale, de-a lungul rauletului, cat strabate ochiul, pana la campia nesfarsita, afara de cativa arini ce stateau gramada din jos pe podul de piatra, nu zareai decat iarba si maracini. La deal valea se stramteaza din ce in ce mai mult; dar aici vederile sunt multe si deosebite: de-a lungul rauletului se intind doua siruri de salcii si de rachite, care se indeasa mereu, pana se pierd in crangul din fundul vaii; pe culmea dealului de la stanga, despre Ineu, se iveste pe ici, pe colo marginea unei paduri de stejar, iara pe dealul de la dreapta stau razlete ramasitele inca nestarpite ale unei alte paduri, cioate, radacini iesite din pamant si, tocmai sus la culme, un trunchi inalt, pe jumatate ars, cu crengile uscate, loc de popas pentru corbii ce se lasa croncanind de la deal inspre campie; fundul vaii, in sfarsit, se intuneca, si din dosul crangului departat iese turnul tuguiat al bisericii din Fundureni, invelit cu tinichea, dara pierdut oarecum in umbra dealurilor acoperite cu paduri posomorate, ce se ridica si se gramadesc unul peste altul, pana la muntele Bihorului, de pe ale carui culmi troienite se rasfrang razele soarelui de dimineata.
Ramanand singur cu Ana si cu copiii, Ghita priveste imprejurul sau, se bucura de frumusetea locului si inima ii rade cand Ana cea inteleapta si asezata deodata isi pierde cumpatul si se arunca rasfatata asupra lui, caci Ana era tanara si frumoasa, Ana era frageda si subtirica, Ana era sprintena si mladioasa, iara el insusi, inalt si spatos, o purta ca pe o pana subtirica.
Numai cateodata, cand in timp de noapte vantul zgaltaia moara parasita, locul ii parea lui Ghita strain si pustiicios, si atunci el pipaia prin intuneric, ca sa vada daca Ana, care dormea ca un copil imbaiat langa dansul, nu cumva s-a descoperit prin somn, si s-o acopere iar.
descărcare carte:....